Read Solenoid by Mircea Cărtărescu Online

solenoid

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine. Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“...

Title : Solenoid
Author :
Rating :
ISBN : 9789735050597
Format Type : Paperback
Number of Pages : 840 Pages
Status : Available For Download
Last checked : 21 Minutes ago!

Solenoid Reviews

  • Simona
    2019-02-25 17:01

    Am ales sa scriu recenzia în această seară, la o zi după încheierea lecturii si la câteva ceasuri după întalnirea cu Mircea Cărtărescu, cu ocazia lansarii Solenoidului la Cluj. Nu aș putea spune ca în urma acestei întâlniri mi s-au modificat notabil starile inițiale de receptare a romanului, însa am preferat să am, în mod particular, anumite confirmări de percepție.Nu îmi propun să îndemn pe cineva să citească Solenoid; publicitatea furtunoasă de care a avut parte reușește mult mai bine decât mine să facă acest lucru. Romanul are o dimensiune prohibitivă şi deja e notorie asemănarea primei sale părţi cu Orbitor, aşa că unora li se va putea părea redundant efortul de a parcurge 840 de pagini pentru a afla, practic, aceleaşi istorii.Lucrurile nu stau însă chiar aşa. Solenoid nu este o extensie fără noimă a Orbitorului.Binecunoscutul nostru personaj are aici altă menire şi un cu totul alt mesaj. Odiseea lui de dascăl şi abjecţia vieţii de profesor din comunismul anilor '80 sunt doar naraţiuni-pretext, menite să dea coerenţă cărţii şi facă mai lizibil mesajul, la al cărui sens mistic am să mă refer mai jos.Pe scurt, profesorul fără nume, (un Mircea Cărtărescu "aşa cum NU a fost"), vine în faţa unui cenaclu literar, plin de aşteptări şi nădejde, cu volumul sau de debut. Acest volum, spre stupefacţia lui, este dispreţuit şi spulberat fără milă de confraţi şi de critici. Întors acasă, năucit şi devastat, hotărăşte să renunţe pentru totdeauna la literatura publică şi începe sa scrie un jurnal, un manuscris, exclusiv pentru sine, fără presiunea cititorilor sau a criticii, în care îşi va permite, pentru prima oară, luxul de a fi el însuşi.Reflectoarele vor fi puse, în mod alternativ, pe două planuri ale existenţei profesorului: un plan diurn şi un plan nocturn. În cel diurn este un simplu profesor de limba română, cu o existenţa liniară şi inerţială, iar în cel nocturn devine un Ales, un călător într-un periplu iniţiatic, care evadează din chingile circumstanţelor sociale şi senzoriale, şi explorează - singur şi înspăimântat - cea de-a a patra dimensiune şi cel de-al şaselea simț.Mesajul mistic din Solenoid, chiar dacă e transmis în registru puternic suprarealist, este foarte explicit; unora li s-ar putea părea blasfemiator sau eretic (scena Judecăţii de Apoi a marilor scriitori, Epifania din lumea inferioară a acarienilor, sau fuga din calea Apocalipsei a reîntruchipatei Sacre Familii cu Pruncul). Altora li s-ar putea revela chiar hristic în sens neotestamentar (episoadele în care, din iubire, refuză să treacă prin uşa deschisă ce îi permite doar lui translarea în dimensiunea a patra, alegând să își continue existenţa umană, terestră, alături de femeia şi copilul său, ori atunci când, din aceeaşi dragoste, alege să îşi azvârle în foc manuscrisul, salvând copilul).În ce mă priveşte, eu îmi recunosc și îmi asum slăbiciunea pentru orice scriere cu mesaj mesianic şi probabil de aceea l-am primit cu multă îngăduință și înduioşare pe nefericitul Mesia însingurat, neînțeles și apoi ucis, al acarienilor. Exponenţial privind, şi noi, omenirea, l-am primit şi respins în mod similar pe Hristos. Toate aceste lucruri ar fi putut fi spuse în mai puţine cuvinte, în mai puţin de 840 de pagini? Într-o scriere mai puțin istovitoare și care sa îți reclame mai puține lecturi adiționale pentru a se face înțeleasa?Poate că da, poate că nu. Un cvartet de coarde nu poate avea, totuși, sound-ul unei orchestre.10 februarie 2016

  • Andrei Florian
    2019-03-19 21:08

    Introspectia sufletului uman disecat in particulele lui componente. Asa am perceput eu Solenoid.

  • Francisco H. González
    2019-03-14 19:08

    ......este libro que se escribe solo, que no guarda parecido con nada excepto con la vida misma, que se vive solo…. Mircea Cărtărescu (Solenoide) Toda la literatura consiste en un esfuerzo por hacer la vida real. Fernando Pessoa (Libro del desasosiego) Escribir no significa convertir la realidad en palabras sino hacer que la palabra sea real. Augusto Roa Bastos (Yo el Supremo)El personaje que narra, alter ego del autor, sobrevive afincado en su soledad infinita, en su tristeza abisal. Labura como docente en una escuela de Bucarest -la ciudad más triste que se haya erigido jamás sobre la faz de la tierra, proyectada y creada como una ruina, según el narrador- la número 86, denominación tan impersonal como presuntamente gris es el personaje, lector compulsivo: Strindgberg, Hamsun, Camus, Thomas Mann, Lagerkvist, Rousseau, Anatole France, Kafka, Voynich..., profesor de rumano que escribe en la sombra, en su viscoso anonimato, que estuvo a un tris de ser algo en los cenáculos literarios cuando les dio a probar sus poemas, La caída, que resultó ser una profecía autocumplida y alumbró un mundo dual, el renacimiento a los 21 años y desdoblamiento del narrador en dos seres, uno el escritor de éxito que hoy en día es Cărtărescu y el otro el escritor en la sombra, anónimo, con un único lector, él mismo, que escribirá sus diarios, vomitando ahí sus delirios, sus pensamientos, sus experiencias oníricas, durante 13 años, que luego cribará al transcribirlo en su manuscrito, con un escritura que no se quiere ficción, ni poesía, ni novela, sí ensayo del yo, sí zapador de sí mismo, sí exploración del algoritmo del ser, sí conciencia del tiempo, sí flâneur de su ciudadela interior, sí escritura como una puerta a dibujar, como punto de fuga, como una huida, como el cric que nos hace trascender, como sustracción: la tercera dimensión que le permita a él y a nosotros escapar de las dos dimensiones del cerco del papel, de la pegajosa y gravitacional realidad, en su lucha sin cuartel contra el tedio baudelaireano, la de una existencia que sería más consumición que consumación, convertido el narrador en aquel fotógrafo que en su cuba de revelado hace aparecer de forma ora realista ora fantasmagórica imágenes mentales de su deplorable pasado que se principia con su mísera niñez -evocando a su hermano gemelo Victor, cuya temprana muerte lo convertirá en un medio hombre (Victor ya aparecía en el libro estupendo de relatos El ojo castaño de nuestro amor), a su padre, tan presente como inexistente, con el cual solo hablará de fútbol y que alguna vez ejercerá su rol paterno haciendo restallar su cinturón sobre la piel no amada de su hijo, a su madre a la que desconoce y deberá parir de nuevo para volver a ser un solo ser y no alguien confabulada con los médicos y enfermeras torturadoras, siempre con agujas en ristre- de su atormentada y enfermiza adolescencia escalando su particular montaña mágica en Voila, de su tediosa época adulta por donde desfilan sus compañeros de claustro, sean Irina, Caty, Goia, Radulescu, Eftene... y con ellos el sexo levítico, el movimiento piquetista, la aventura febril de la visita a la Fábrica, los ajustes de cuentas de un rosario de odio con su sello de oro e ira que marcará en las coronillas infantiles caligrafías de puntos que no suman nada, la sensual Florabela en el límite de la belleza soportable.Al nacer viene el miedo a lo desconocido, luego arremete el terror a lo conocido: el padre que pega, el colegio convertido en centro de tortura, la soledad como una segunda piel, los sueños de los que se regresa no con una sonrisa sino con una mueca y el rostro demudado, la enfermedad, las jeringuillas, el olor a moho de la penicilina, un clamor universal sintetizado en una sola palabra: !socorro!. La escritura es aquí topografía de un miedo que es sustrato y sustancia de la realidad, un narrar que es ir más allá de lo evidente, de la cárcel del cuerpo, de la existencia como anomalía de la nada, hacia el no lugar, hacia la utopía de la cuarta dimensión, hacia un mundo de mundos, universos de universos, donde la imaginación demuestra aquí su infinidad. Este puñado de palabras aquí vertidas son poco más que la sombra desvaída que proyecta este edificio colosal que ha levantado Cărtărescu en ochocientas páginas de poética del yo metamorfoseada, de experiencia desnuda y verdadera, de prosa tricotadora, arborescente, pletórica, alucinada y alucinante, la que nos brinda este majestuoso Solenoide, hacedor de un campo magnético subyugante y levitante por cuyo interior circula -una literatura muy poco- corriente.Mucho tiene que ver en todo esto la hercúlea traducción de Marian Ochoa de Eribe, que creo que le tiene muy bien cogida la medida a Cărtărescu.Editorial Impedimenta. 2017. 800 páginas. Traducción de Marian Ochoa de Eribe. Posfacio de Marius Chivu.(*) Si hay alguien que esté dispuesto a traducir esta reseña al rumano, le quedaría muy agradecido.

  • julieta
    2019-02-28 18:56

    Una maravilla. ¿Por dónde puedo empezar a hablar sobre un libro que me parece tan importante? Tengo tantas sensaciones, que quisiera elaborarlas un poco, ponerle nombre a la emoción que siento. Pero es que es una obra maestra! Aclaro que solo había leído El Levante de Cartarescu. Pero después de haber leído esta maravillosa, grotesca, fuerte, tremenda novela, me siento muy metida en el mundo Cartarescu, y muy feliz además. Se va por tantas vertientes, que creo que el tratar de explicarlas tomaría mucho tiempo. Tiene de todo! pero cuando digo de todo, hablo desde imágenes de alguna peli de ciencia ficción, en su extraña modernidad, de Kafka, metafísica, algo del mundo de Borges, de alguna peli de terror, medicina, geometría, poesía, dolor, dolor, dolor, y una tremenda y profunda soledad. Seguramente cuando el primer lector de las metamorfosis leyó esas historias allá en la época de Ovidio, estaba con la boca tan abierta como yo durante las 800 páginas de esta maravilla. Cartarescu lleva el dolor existencial a un lugar maravilloso, de hecho no se si alguien de otra nacionalidad, o crecido en otro lugar o en otra época pudo haber escrito este libro. Estoy feliz de haber llegado a él, estoy feliz de haberlo leído, llevó los límites de la ficción a otro lugar, y el pensar y el sentir hasta lugares insospechados. Seguramente lo volveré a leer, y por ahora solo puedo decir que también seguiré hablando de el, porque estas palabras me quedaron muy caóticas, así que esperaré a que se me acomode más, y seguiré comentándolo. Y cuando lleguen al final!...:O

  • Dorin
    2019-03-21 15:00

    Viața e prea scurtă pentru a citi Solenoid. Solenoid e o carte care te sărăcește din toate punctele de vedere – e o carte grea și e o carte lungă. Povestea e destul de simplă. Un profesoraș de școală generală cumpără o casă în formă de vapor care are în ea un scaun de dentist și un solenoid uriaș. La un moment dat face sex cu o colegă care atinge butonul de pe care se pornește acel solenoid, și încep să leviteze. Profesorașul o ia razna și nu știu ce s-a mai întâmplat pentru că nu am putut să trec de pagina 300, pentru că mi-am dat seama că e un demers inutil. Mai departe vă voi explica de ce cartea lui Cărtărescu este o carte proastă, de ce Cărtărescu nu știe să scrie iar Liiceanu este cel mai slab editor din întreaga Românie.Dacă ați observat un lucru legat de cei care au recenzat cartea, acela este faptul că nu au fost capabili să spună despre ce e cartea. Motivul e destul de simplu – Cărtărescu nu e în stare să stabilească un filon central al cărții, o poveste cu început și sfârșit. Ai fi crezut că e un lucru de bază în orice carte, să ai un început, un centru și un sfârșit, dar Cărtărescu nu se oprește în astfel de detalii simpliste gen “noimă” și “logică”. Solenoid este de fapt o carte de memorii inventate, stocate fără nicio ordine și logică, expuse fără niciun rost. Este o carte inutilă, este definiția pierderii de vreme. E genul de volum pe care îl folosești ca opritor de ușă. E un opritor de ușă scump, dar chiar și-așa.Ceea ce încearcă Cărtărescu acolo este un “stream of consciousness” – un flux al conștiinței. La începutul fiecărui capitol își plasează personajul într-un pas ulterior din poveste – ba e în baie, ba e în drum spre muncă, ba e în drum spre casă de la muncă. De-acolo deviază puternic, încercând să simuleze un flux de gânduri pe care le-ar putea avea un om normal. E un stil dificil de scris pe care îl practicam în clasa a X-a când profesorul de geografie ne obliga să scriem după dictare și eu nu aveam chef să fac asta (pentru că dicta ce era în manual). În momentul acela, luam un cuvânt sau o frază și porneam un eseu în jurul lui – o oră de geografie devenea egal cu un eseu scris. Desigur, scrisul de genul ăsta nu are foarte multă valoare nici când e reușit (ca al meu) – în momentul în care e nereușit, ca în cazul lui Cărtărescu, eșecul ia dimensiuni gargantuești. E un roman la care ai putea râde, e un roman care îți arată că e loc în literatura română și pentru copii de clasa I-a care abia acum învață să scrie. Că “Cățeluș cu părul creț” e o capodoperă pe lângă tristul eșec al lui Cărtărescu.Solenoid are în minte un singur public țintă: adolescenții. Observi asta din manierisme, din felul in care scrie, din acel obsedant “navel gazing” pe care îl practică. E genul de lucru pe care îl face un adolescent pentru că are prea mult timp la dispoziție și Cărtărescu probabil asta a avut.Din cauza abordării, Cărtărescu nu e capabil să spună o poveste. De fiecare dată alunecă într-un alt fragment, o altă amintire, un alt detaliu cât se poate de inutil în economia întregului text. Lucrurile de care vorbește la începutul textului sunt inutile în economia viitoare – deși sunt sigur că problema păduchilor și a aței din buric cu care începe cartea va reveni să încheie rotund genialitatea lui Cărtărescu, am renunțat la a căuta scopul acelor detalii. Și fix asta face – te inundă cu detalii, în speranța că tu, cititorule, îi vei acorda mai mult credit decât merită și în loc de stângăcie vei crede că identifici genialitate.Solenoid e un roman narcisistic. Dacă ar fi să concep un echivalent – închipuiți-vă că aș înlocui fiecare postare din acest blog cu o poză cu mine nud. Și poze de proastă calitate. Cam asta e Solenoid – un roman despre un personaj absolut neinteresant din punct de vedere literar, disecat în detalii pe care nu ți le dorești. Nu există niciun mobil, nicio motivație. Și dacă motivația ar fi “să pătrunzi în misterele minții marelui Cărtărescu”, atunci va trebui să-ți reexaminezi motivația de a trăi, de a trage aer în piept la fiecare respirație. Dar fie, nu vă pun în discuție alegerile în viață. Subiectul cărții, mintea “Marelui Cărtărescu”, este un subiect anost și lipsit de culoare. Este un subiect mincinos. În plus, tot ce o să puteți găsi este scârba și oprobriul pe care îl are față de profesorat în general și față de cititor în mod special.Fiecare pagină e o insultă la adresa cititorului pentru simplul fapt că îl conduce aleatoriu către nicăieri. Și e frustrant, pentru că pe alocuri întrevezi elementele unui short-story fantastic de bună calitate – însă Cărtărescu nu e capabil să îl realizeze. “Brevity is the soul of wit”, sugera Shakespeare, iar Cărtărescu nu are deloc “wit”. Fiecare pagină devine inutilă cu excepția câtorva fraze aruncate ici colo într-un capitol, care să dea impresia că autorul are ceva în cap. Nu are.Cărtărescu nu își respectă cititorii, dar asta și pentru că cititorii sunt narcisiști și o să insiste că Solenoid e o carte bună. Cititorii lui Solenoid își merită pedeapsa. Fiecare frază citită e timp pierdut de partea voastră. Singurul mod în care poți economisi bani dacă ai cumpărat totuși cartea e să o folosești ca material de pornit focul în sobă. Merită și dacă îți construiești o sobă special pentru asta.Solenoid promitea să fie cartea care ne salvează de la anonimat cultura – dar singurul lucru pe care l-a reușit e să ne piardă timpul aiurea și să mai îndepărteze o generație de potențiali cititori departe de literatura română. Într-o lume ideală, Solenoid ar fi trebuit să fie o carte subțire de 35 de pagini – cu un editor care să îi spună adevărul lui Cărtărescu așa ar fi ajuns. Altfel, e o carte care devine maculatură din clipa în care o primești în casă. Ceea ce, să recunoaștem, e o mare realizare.Nu voi mai vorbi despre Solenoid de-acum încolo, și nici despre Cărtărescu. Romanul îmi stârnește niște sentimente pe care nu doresc să le exprim, iar Cărtărescu nu este nici măcar un scriitor slab. E un scriitor mediocru, și asta e probabil cea mai dureroasă parte din această recenzie. Măcar dacă ar fi fost un Romavia sau un Dan Puric, să știi că sunt scriitori de vai de capul lor. Dar nu, omul e clar că și-a făcut din scris o meserie. Cunoaște cuvinte, și vrea să te impresioneze cu ele la tot pasul. Nu reușește să iasă din mediocritate, iar editorul nu îl ajută – mi se pare evident că editorul nu i-a citit cartea înainte să-i accepte textul.Mai rămân recenzorii lui Cărtărescu. Rar am văzut mai multe inepții regurgitate de oamenii din online. E clar, dezechilibrul intelectual provocat de pseudo-cultura înaltă este incontrolabil, și oamenii au luat-o în jos puternic. Nu mai dau exemple pentru că nu are sens. Să lăsăm inepțiile să se strecoare în anonimat, și să sperăm că oamenii ăia o să aibă un moment în viața lor în care o să se uite înapoi peste timpul pierdut și o să exclame ca și mine:“Viața e prea scurtă ca să citești Solenoid“

  • Mientras Leo
    2019-03-14 19:07

    Una de las novelas complicadas de Cartarescu en las que alterna repeticiones con momentos cumbre. El fracaso o la desilusión sobrevuelan esta fábula que no es tal con un alterego que resultará familiar a los lectores habituales de sus novelashttp://entremontonesdelibros.blogspot...

  • Claudia Serbanescu
    2019-03-10 16:13

    Am citit "Solenoid" pe îndelete, am savurat-o în porții mici, ca să o înțeleg și să o integrez în mine, dar și ca să dureze cât mai mult.Sincer vă spun că eu chiar am considerat că "Orbitor" l-a stors pe Mircea Cărtărescu de geniu și de resursele creative, că nu va putea scrie ceva mai presus de superlativ. Iar recurența unor teme în prima parte a "Solenoidului" îmi întărea această credință. Inutil să mai descriu cât m-am înșelat. "Solenoid" este o capodoperă plină de povești originale și de personaje uluitoare. Citiți-o! E un "trebuie". Pe mine m-a vrăjit, iar atunci când mă apropiam de final am simțit că îmi va lipsi, că va durea să ies din ea. Pentru că "Solenoid" e mai mult decât o carte. E o stare, un univers, o dependență.

  • Stela
    2019-02-28 21:02

    M-am abținut, cu greu, tre’ să mărturisesc, să citesc în avans vreo recenzie la Solenoidul lui Mircea Cărtărescu, chiar dacă tare-mi mai făceau cu ochiul atît excelentul (cum am constatat după aia) articol Et in Solenoid ego! publicat în Adevarul.ro de Doinel Tronaru pe 1 iunie 2016, cît și necruțătorul Fratele meu geamăn, scriitorul publicat de Nicolae Manolescu în România literară din aceeași lună, pentru că știam că este vorba despre o carte controversată și eram curioasă să văd dacă părerile mele, neinfluențate aprioric, vor coincide cu ale lor.Din păcate, coincid în mare parte, în ciuda faptului că am început lectura fără idei preconcepute, ba chiar sperînd că-mi va plăcea mai mult decît Orbitor, carte pe care o considerasem, la vremea ei, pretențioasă și artificială, salvată doar de extraordinara imagine a Bucureștiului, care se regăsește în parte și în romanul de față. Nicolae Manolescu distinge două planuri compoziționale ale romanului: realist și oniric. Eu aș adăuga un al treilea, cel SF. Ca și ilustrul critic („Dacă mă puneţi să aleg între aceste planuri (suprapuse, încrucişate, îmbârligate, confundabile), nu ezit a-l prefera pe cel dintâi”), consider de departe primul plan ca fiind cel mai izbutit, al doilea în mare parte interesant dar oarecum căutat, în timp ce al treilea este, cum bine observa Doinel Tronaru, destul de juvenil și superficial („Speculații precum teseractul lui Hinton sau universurile multidimensionale este preferabil să rămână în zona SF-ului, de unde provin, nu cred că reprezintă soluţii la problemele metafizice, decât la un nivel foarte facil”). Dar să le luăm pe rînd. Din componenta, ca să zic așa, realistă, sînt remarcabile mai ales două imagini: școala și orașul. Universul școlar din epoca ceaușistă este reconstituit magistral, cu toate absurditățile lui de care puțini își mai aduc aminte: colectele de maculatură și de sticle goale (într-o imagine apocaliptică în care acestea amenință să îngroape întreaga scoală), matricola atît de obligatorie încît a ajuns să fie tatuată de maistrul de atelier pe umărul copiilor cu acul de pirogravat încins la roșu, educația prin bătaie în ale cărei beneficii crede majoritatea profesorilor, discuțiile absurde și meschine din cancelarie și din timpul consiliilor profesorale, creînd portrete și situații la limita între satira necruțătoare caragialeană și absurdul la fel de necruțător urmuzian, ca aceea în care doamna Rădulescu își pierde ghiulul cu dublă funcție – de bijuterie și de instrument de tortură a elevilor, și-l bănuiește pe maistrul Eftene că l-a furat numai pentru că era țigan, iar acesta își smulge cu cleștele dintele de aur din gură în fața cancelariei și i-l oferă pe post de inel. Școala însăși, ca de altfel și casa „ca un vapor” a naratorului, e un misterios labirint în care acesta se pierde neîncetat și face mereu descoperiri surprinzătoare:Casa mea are zeci, sute sau mii de camere. Niciodată, cînd intru pe o ușă, nu știu unde ajung. Toate sunt tăcute, cu macrameuri uriașe pe mese, cu bomboniere de cristal roșu pe cîte un gheridon, cu vitrine în care navighează machete de veliere.Dacă interioarele (și includ aici atît policlinica cît și fabrica părăsită) amintesc de cel care-l buimăcise pe eroul din La țigănci, orașul însuși amintește uneori de o altă nuvela eliadescă, Pe strada Mîntuleasa, cu străzile lui întortocheate, fie seducătoare, fie dezolante și vag amenințătoare, pline de promisiuni care nu se împlinesc nicicînd. Bucureștiul, „cel mai trist oraș din lume”, ca și Parisul lui Henry Miller, ca și New-York-ul lui John Dos Passos, e un tărâm al contrastelor, mizer și fascinant, construit cu jalnica emfază peste Cuțarida lui Eugen Barbu, de pe care-și va lua zborul, literalmente, la final, într-o glorioasă metaforă a demistificării:Căci Bucureștiul, lumea mea, atîrna acum în văzduh deasupra gropii de infern pe care-o ascunsese întotdeauna, ca o coajă pe-o rană purulentă și pe care-acum, printr-o dezrădăcinare supremă, o scosese în sfîrșit la iveală.O imagine de Fata Morgana menită, ca atîtea altele în roman, să facă tranziția între real și oniric, tranziție care, din păcate, nu-i izbutește întotdeauna. Componenta onirică încearcă să organizeze discursul narativ conform clasificării lui Calcidius, care distingea trei feluri de vise: visum, oneiros (produse de sufletul superior); admonitio sau chrematismos (trimise de îngeri sau de demoni) și orama (revelația), singura care duce la cunoaștere:Orama e vocea șoptită, fără coarde vocale și traiect fonator, care te cheamă-n miez de noapte pe nume. E ceea ce-ți șoptești ție însuți, tu, care știi cu mult mai mult, care știi de fapt totul, către tine, cel ce nu știe că știe.Cu toate că cele trei tipuri sînt ușor identificabile în text, planurile rămîn adesea deranjant de distincte, realitatea nu lunecă firesc în vis (ca la Eliade, de pildă), există mereu o barieră, o alăturare forțată, cele două lumi rămîn de cele mai multe ori două lumi, clar delimitate, două povești, două desene puse unul lîngă celălalt fără justificarea potrivirii, a continuității. Dar există și pasaje de mare virtuozitate în care simbioza îi reușește perfect (iar sînt de acord cu N. Manolescu – ce roman genial ar fi fost acesta dacă n-ar fi fost atît de lung), ca imaginea Bucureștiului plutind în vazduh pe care am citat-o deja, sau ca aceea a femeilor grase, aparent doar o imagine bizară pentru tipologia femeii obișnuite (vânzătoarele de pîine, remaieuza de ciorapi, taxatoarele, surorile și asistentele medicale, femeile de serviciu, etc.), în fond ființe artificiale, produse în serie în subsolurile biroului din Circa de Miliție Floreasca, în scopuri obscure: Identice, cu trăsăturile feței abia schițate, de parcă doar grăsimea barocă de sub pielea lor ar fi fost expresivă, cu sexul închis între picioarele elefantine, se bălăceau în căzi și cisterne în care se-încrețea o apă verde, alunecau prin tuburi alambicate, îşi scuturau pletele roșii, galbene și portocalii sub sorii grei, simetrici, incomprehensibili ai unor zodiacuri ciudate.Componenta SF, cea mai slabă verigă a romanului, negociază imagini neconvingătoare, lipsite de forță evocatoare și uneori de-a dreptul ridicole, desprinse parcă din ufologia de senzație, condimentate uneori absurd cu fragmente din povești orientale (ca episodul sticlei albastre care pare a trimite la lampa lui Aladin, de exemplu). Imaginea mîntuitorului sarcopților nu mi-a spus absolut nimic, poate pentru că, revin iar la observațiile lui Doinel Tronaru, n-are sens „să-l reduci pe Dumnezeu la o problemă de topologie, iar pe Iisus să-l vezi ca pe un avatar / eon cvadridimensional, chiar dacă matematica este una dintre căile legitime de căutare ale Divinităţii, alături de toate celelalte.”Poate că există totuși, cel puțin în artă, o a patra dimensiune, aceea pe care se străduiește critica dintotdeauna s-o scoată la iveală – ceea ce eu aș numi, în lipsa unui termen mai bun, componenta metaromanescă. Celelalte trei componente n-ar constui, din aceasta perspectivă, decît prelungirea în exterior a peisajului interior al unui scriitor ratat, eroul narator, trăind de-a pururi înlăuntrul cărții sale pe care o țese în juru-i ca un vierme de mătase. Numai din interior poate el privi, cum spunea Nichita, „din toate părțile deodată”, numai din interior își poate croi mantia (de pixeli, dacă vreți) din hălci de realitate, deșeuri de vise și fantasmagorii științifice și pseudo-științifice, începînd drumuri pe care nu le sfîrșește niciodată pentru a protesta împotriva acelei arte care se încăpățînează să deseneze uși iluzorii spre o cunoaștere pierdută în a patra dimensiune, insondabilă și inefabilă:Pentru că nu sunt scriitor, am privilegiul insondabil să scriu dinăuntrul manuscrisului meu, înconjurat din toate părțile de el, surd și orb la orice m-ar distrage de a munca mea de ocnaș. Nu am cititori, nu am nevoie să-mi pun semnătura pe-o carte. Aici, în pîntecul manuscrisului, rătăcind printre intestinele lui întortocheate, ascultîndu-i straniile bolboroseli, îmi simt libertatea, îmi simt și însoțitorul ei obligatoriu: nebunia. N-am să deplîng, ca Nicolae Manolescu, o carte care ar fi putut fi genială dar nu este, mai ales că mi se pare lejer răutăcioasă observația din finalul recenziei sale, că „Solenoid este un roman amorf, fără o construcţie limpede, în orice caz, vizibilă cu ochiul liber, curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris, încrustând în epica lui poveşti diverse și minunate, biografii legendare, parabole strălucitoare, dar lăsându-ne finalmente sur notre soif.” Și aceasta din mai multe motive, chiar daca unele mai degrabă sentimentale decît literare. Întîi și-ntîi pentru că am cărat cu drag ditamai cărămida din România peste ocean, fiind un cadou de la surioara mea iubită; apoi, pentru că mi s-a părut mai citibilă decît Orbitor, deși nu la nivelul unora dintre nuvelele sale și în nici un caz la nivelul poeziei, căci ca poet ramîne Mircea Cartarescu marele meu favorit; pe urmă, pentru că tare m-a înduioșat episodul cu Tăunul, care mi-a amintit că și pe mine m-a impresionat această carte pînă la lacrimi, cam pe la aceeași vîrstă cu a eroului-narator; și, last but not least, pentru cît de uncannily s-au suprapus scenele din cancelaria școlii 86 peste amintirile mele de pe cînd eram un biet profesor stagiar, nu în margine de București, ci de lume.

  • Nathan
    2019-03-09 19:02

    de(UN) Trans LATE Pleeazey ::https://theuntranslated.wordpress.com...QUOTEUnfortunately, it is unlikely that there will be an English translation any time soon – indirect evidence of that is the fact that the English translation of Cărtărescu’s acclaimed trilogy Orbitor ground to a halt after only the first volume came out in English as Blinding back in 2013So, if you can read Spanish or Catalan, or any other European language in which the book will appear within the next few years, I recommend getting this novel and plunging right into it: it is one of those awe-inspiring literary juggernauts which grace exacting readership only once in a decade. [my bold]...I will allow myself to be outrageously opinionated and blunt: Solenoid is the greatest surrealist novel ever written....Here is the most advanced stage of this century-long development: a surrealist novel, which is also a maximalist novel whose encyclopedic penchant for exploring various realms of human knowledge is only matched by its savage commitment to bending, exploding and metamorphosing the “reality” it depicts. ...Solenoid is also one of the four great novels of the 21st century exploring the theme of the fourth dimension, the other three being Miquel de Palol’s El Troiacord [wtf?!], Thomas Pynchon’s Against the Day, and Alan Moore’s Jerusalem. [whadda LIST!]...That being said, Solenoid is far from perfect. [cool]It hasn’t avoided the usual pitfalls of ambitious long novels: the book may feel repetitive, turgid and navel-gazing at times. [criteria for FAT].......................................What sacrifice has he offered to write such an extraordinary novel? I pray to God we’ll never learn.END QUOTE

  • Claudia
    2019-02-23 15:10

    Cea mai bună carte pe care am citit-o. Fără exagerări. Magistral. Oniric. Organic. Vizionar.O călătorie intensă destinată cititorului matur. Un tort de ciocolată cu 3 straturi de cremă de ciocolată și cu glazură densă de ciocolată - decadent, apetisant, dar din care nu te poți infrupta mai mult de câteva înghițituri deodată.

  • Arianna Suduc
    2019-02-28 14:57

    „(...) nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

  • Adriana
    2019-03-18 19:00

    O fi un sacrilegiu, dar nu mi-a plăcut. Din cauză că reia aceleaşi teme, aceleaşi imagini, am simţit de la început că parcă deja o citisem. Prefer Orbitor, oricând.

  • Simona GB
    2019-03-08 13:15

    Am cumpărat această carte dintr-un impuls: m-au intrigat masivitatea și titlul ei. Am aflat apoi și frânturi din nesfârșitele discuții publice din jurul său. M-am apropiat de ea cu mult scepticism – „ia să vedem ce e și cu acest produs pretențios al teribilistului Cărtărescu”. Astăzi, la aproape o lună de când am început-o, am reușit să o termin. Nu pot să spun că a fost o lectură ușoară, nici tocmai plăcută, dar sunt atât de mulțumită că am decis să o cumpăr, să o deschid, să am răbdare să trec de primele trei sute de pagini! A fost destul de lungă încât să îmi ofere răgazul necesar să scap rând pe rând și încet-încet de toate prejudecățile mele legate de autorul ei. Solenoid este o experiență estetică, intelectuală, dar mai ales spirituală. Pornind de la experiența de viață interioară a autorului, cuprinde lumea întreagă, cu suferința nesfârșită, abjecția, dragostea, acceptarea condiției umane pe care aceasta o presupune. În același timp, ni se dau îndeajuns de des pe parcursul cărții indicii să nu luăm totul prea în serios, să citim pe alocuri textul în manieră suprarealistă, fantastică, metafizică. Au fost și pasaje ambigue sau pe care nu le-am înțeles: am ales foarte repede să trec peste ele. Nu am simțit că asta a dăunat în vreun fel lecturii în ansamblu. Perspectiva din care este scris romanul este aceea a unui alter ego al lui Cărtărescu, ca scriitor ratat, și tocmai de aceea autentic. Pe tot parcursul cărții se desfășoară o luptă continuă cu ideea de realitate, un soi de joc intelectual pe care trebuie să îl exersezi o vreme până ce reușești să ți-l însușești (așa am interpretat eu, de altfel, și scopul primelor două sute de pagini, ca exercițiu). Autorul se joacă cu mintea noastră, ne provoacă și ne implică: prin frizarea real-ireal, prin exerciții de imaginație legate de propria existență, cu frânturi de amintiri și locuri comune ale epocii 1960-1989. În plus, autorul ne tot trimite la cărți, autori, idei, personaje, care pentru mine au fost o revelație. Nu cred că sunt singura care am căutat pe Internet informații despre fantasticii Nicolae Vaschide, Nicolae Minovici sau Ethel Lilian Voynich, pentru ca să aflu cu stupoare că aceste personaje neverosimile chiar au existat. Pentru toți cei îndrăgostiți de București, așa cum Cărtărescu ne-a obișnuit în mai toate cărțile sale, se găsesc pasaje absolut fabuloase, delicioase: „Lumea mea e Bucureștiul, orașul cel mai trist de pe fața pământului, dar totodată singurul adevărat. […] Constructorul l-a proiectat în întregime așa cum apare el azi, cu fiecare clădire, fiecare teren viran, fiecare interior, fiecare răsfrângere-a amurgului în ferestrele lui circulare din mijlocul frontoanelor mâncate de intemperii. Ideea sa de geniu a fost să clădească un oraș deja ruinat, singurul pe care oamenii ar trebui să îl locuiască.” (p.555)Revigorantă și sugestivă este și viziunea despre divinitate, exprimată prin parabola personajului principal, în rol mesianic, în lumea sarcopților râiei. De altfel, două cuvinte care spun totul despre atmosfera cărții sunt „sarcopt” și „stacojiu”, cuvinte ce re-apar obsesiv pe tot parcursul textului. E o carte sinceră, umană și de aceea foarte bună. Devine din ce în ce mai frumoasă și mai lizibilă cu cât te apropii mai mult de sfârșitul ei.

  • Andra
    2019-03-20 14:55

    The most difficult, complex and rewarding book I've ever read! I'm at a loss for words when trying to describe it, because it's such a riveting read! Although it's not translated in English yet, I decided to review Solenoid because I hope that people read about it and get their hands on the book when it will be translated. I cannot imagine the painstaking process of transfering the meaning from Romanian to English, but I hope someone will be able to do so. Solenoid is a journey in the mind of the author as well as inward. It's a fight with our own demons, it's the scalpel that disects the human condition to its worst and best. It's the cry for help we've all uttered at some point in our lives. It's hope, it's a curse, it's a delirious adventure. It's everything at once, and it's going to feel overwhelming and irresistible. It pulls you in and you come out at the end with a lot more life in your veins. At least that's how I felt. It's a hate it or love it book. And I loved it.

  • Gabriel Nita
    2019-02-25 17:58

    Undeva în romanul său, Cărtărescu (cel puțin acel Cărtărescu din Solenoid, identic sau nu cu cel pe care îl știm din afara cărții) spune: “Nu cred în cărţi, cred în pagini, în fraze, în rânduri.”, și conștientă sau subconștientă această mărturisire mi s-a părut exactă. Ea coincide cu - și explică - impresia pe care mi-a lăsat-o cartea de față, cu ale ei bune (unele fraze, unele pagini, unele idei) și ale ei rele (romanul în întregime, citit din scoarță-n scoarță).Publicat în 2015, Solenoid este un roman postmodernist (cum altfel?), masiv (peste 800 de pagini), sincretic (printre paginile sale se strecoară și poezii, însemnări de jurnal, povestioare), ce începe pe un ton autobiografic, ancorat într-un București comunist și cenușiu, pentru a aluneca apoi din în ce mai mult în fantastic. E o carte scrisă cu exaltare, abundând în viziuni inedite, în metafore și aluzii, în imagini unele delicate, dar altele, cele mai multe, de coșmar, descrise la o intensitate aproape de marginea suportabilului, ca sub lentila unui microscop care nu doar mărește și amănunțește, ci îți și apropie totul infinit de mult, până la imersiune totală.E o carte a unor obsesii sau teme recurente: tema dublului (fratele mort sau dispărut, eul separat într-un moment de cumpănă), cea a universurilor multiple (întotdeauna intersectabile într-o dimensiune superioară), cea a predestinării, cea a manipulării (creatura superioară și amenințătoare care apare brusc în câmpul vizual al celor inferioare, aplecată asupra lor, uneori doar observând, alteori atingând sau chiar distrugând, cu o cruzime poate neintenționată, încă mai îngrozitoare prin faptul că e de neînțeles), cea a fricii viscerale, cea a labirintului (sau jocului de puzzle cu piesele amestecate, pe care trebuie să-l dezlegi chiar fără să știi dacă ai toate piesele, sau dacă ele măcar sunt din același set).Pe scurt:(view spoiler)[În toamna lui 1979, tânărul Mircea Cărtărescu își face debutul la Cenaclul Lunii, citind un poem pe care și-l crede genial: Căderea. Poezia îi este însă distrusă de criticul care ține cenaclul, și, mistuit de rușine, timidul student la Litere renunță la ideea de a scrie literatură, nu însă fără să își imagineze un univers paralel, divergent din acel punct, în care în acea seară Căderea e întâmpinată cu aplauze, iar numele de Mircea Cărtărescu devine cel al unui scriitor de mare succes. (Pentru amatorii de istorie literară, în realitate Căderea chiar a fost citită în acel an, la Cenaclul de Luni, primind admirația necondiționată a lui Nicolae Manolescu, dar ulterior a iscat un mare scandal căci o parte din versurile poemului fuseseră plagiate - răspunsul lui Cărtărescu la momentul respectiv a fost că nu a considerat adecvat să folosească ghilimele pentru un citat, chiar extensiv, dar cu valoare nu literară, ci doar de "aluzie literară".)În roman, M. C. însă nu renunță la a scrie, ci doar la a scrie cărți, pentru alții. Profesor (fără vocație) de limba română la un liceu mediocru din capătul Șoselei Colentina, el scrie însă jurnal, scrie pentru el, pentru și despre obsesiile sale, în speranța că scriind și examinându-se până la epuizare va înțelege ceva ce îi scapă - un sentiment vag de predestinare, amintiri și/sau vise care scapă din concret într-un fantastic amenințător, o senzație viscerală de frică, de groază, ce l-a însoțit toată viața, prezența unor "străini" care îl observă.Întâmplările de la școală - elevi, colegi de cancelarie - se intersectează cu amintirile din copilărie (unele imposibil de timpurii) și adolescență, cu unele lecturi semnificative, ce i-au lăsat o adâncă impresie și în care crede că poate desluși o cheie, și cu descoperirea (întâmplătoare sau predestinată?) a unui București paralel, fantastic: în unele noduri energetice ale orașului (printre care și sub casa sa) au fost îngropați solenoizi imenși al căror scop nu este clar; o sectă misterioasă, a "Pichetiștilor", câștigă tot mai mulți adepți, care sfidează Miliția și Securitatea pentru a se aduna și a protesta în fața cimitirelor, spitalelor și morgii, împotriva morții, bolilor și suferințelor biologice; o statuie imensă din centrul rețelei de solenoizi capătă viață și îl strivește pe liderul Pichetiștilor, când acesta i se înfățișează; un manuscris straniu, scris într-o limbă de neînțeles dar plin de ilustrații amănunțite, descrie o lume care nu seamănă cu a noastră; diverse alte personaje de-a lungul timpului au intuiția unor universuri cu număr din ce în ce mai mare de dimensiuni, concentrice, pe care încearcă să le exploreze și ale căror notițe, pline de aluzii, dar de neînțeles, ajung pe diverse căi la profesorul nostru...Iar când vălul cade și M. C. înțelege că el e cel predestinat să treacă dintr-un univers în altul, cel care poate activa solenoizii și înfrunta statuia, mai există ceva ce poate contrabalansa tentația luciferică? Poate dragostea să fie un destin suficient într-un univers limitat și supus principiului entropiei? (hide spoiler)]Ce am apreciat la carte? Ambiția construcției (aproape cu totul lipsă la ceilalți scriitori ai noștri contemporani), travaliul descriptiv, poetic, metaforic, secvențele de memorialistică ale cărții, care mi s-au părut foarte interesante, întrepătrunderea dintre real și fantastic. Însă după primele capitole am început să simt din ce în ce mai acut lipsa influenței unui editor exigent asupra manuscrisului. Lăsat singur, Cărtărescu se pierde, cum ziceam, "în fraze, în rânduri" baroce, în poezie, repetiții și divagații. Unele imagini sunt de o plasticitate extraordinară, altele devin rapid obositoare. Face abuz de neologisme (multe obscure, altele chiar inventate), și de cratime (care în mod normal ar trebui să ofere muzicalitate textului, dar care aici ajung să rupă ritmul lecturii). Îi e imposibil să pomenească ceva fără să adauge imediat un adjectiv, un determinant, o descriere, un termen livresc. Aproape fiecare frază e ca o creangă prea stufoasă care ar putea fi curățată de frunze uscate, muguri care nu se vor deschide niciodată, crenguțe care nu duc nicăieri. Unele sunt pur și simplu prost scrise, iar redactorul cărții nu-și face deloc simțită prezența.Dar mai mult, există episoade întregi care nu adaugă nimic cărții, și care tăiate ar face textul mai suplu și romanul totodată mai percutant și mai accesibil. Multe din transcrierile de Jurnal sunt superflue, la fel tot episodul "Nicolae Vaschide" de exemplu. De la peste 800 de pagini probabil că romanul ar fi putut ajunge cu ușurință la sub 500 - un obiect poate mai puțin impozant în bibliotecă, dar cu mai mulți cititori, și mai digerabil. E păcat, și nu cred că editorul i-a făcut un serviciu lui Cărtărescu publicând Solenoidul așa. Nu mai vorbesc că o astfel de cărămidă devine practic intraductibilă. Dar mi-e greu și să o recomand cuiva care o poate citi în română: cititorul fără exercițiu se va rătăci în desișul cărții, cel de anduranță va fi probabil dezamăgit încă înainte să o termine. Potențialul există, dar mi s-a părut că în loc să fie o capodoperă literară, Solenoid-ul a devenit doar un masiv templu închinat idiosincraziilor lui Cărtărescu. Dar nu fusese Orbitor-ul de ajuns pentru asta?

  • Răzvanul Mirică
    2019-02-23 12:55

    Plutind deasupra acestui solenoid, mi s-a dezvăluit chipul omenirii, ce stă înghesuit într-o particulă de eternitate. Am simțit cum venele paginilor devin vizibile, cum Cărtărescu poate să desfacă lumile doar pocnind din degete, trasându-le obscuritatea prin imagini clare. Paragrafe întregi întinzându-se ca niște pete de transpirație onirică în realitate, concretul rânced și înșelător, respirația bolnavă a vieții - toate mișunau într-un singur strigăt de ajutor, blestemat să nu fie auzit vreodată. Căldura umană nu întârzie totuși să apară, puternică și măreață.

  • Gabriela
    2019-03-15 14:11

    E greu sa iti spui parerea despre cartea asta fara sa ii enervezi pe unii (care cred ca este o peltea narcisista si gomoasa) sau pe altii (care cred ca e o capodopera). Pentru mine a fost o lectura partiala (aproape 300 de pagini) foarte frustranta, pentru ca l-am iubit, ca adolescenta, pe Cartarescu - creatorul Orbitorului si al Nostalgiei, cel care mi-a deschis gustul pentru realismul magic, fantasy, fictiunea speculativa etc etc., iar aceasta carte nu mi-a creat decat o foarte scurta iluzie ca ar putea fi desavarsirea stilului si creatiei lui MC. Nu este. Si da, am citit Joyce, Sabbato, Sepulveda, Llosa, Mann, Hesse, Dostoievski, Eco, Houellebecq si tot ce le mai trece prin cap celor care nu pot respira daca nu ii conving pe ceilalti ca sunt culti :) Nu trebuie sa ai o solida baza culturala ca sa intelegi Solenoid (poate una tehnico-stiintifica sa te ajute sa gasesti ceva incitant in paginile astea). Trebuie sa ai foarte multa rabdare si dorinta de a impresiona. Eu nu le am. Am, in schimb, o lunga lista de lecturi in asteptare, care au macar potentialul de a nu fi niste insuportabile monumente de autosuficienta ale unor autori supraapreciati.Dar, cum nu cred in pareri definitive, o sa ma intorc intr-o zi la cartea asta, poate alte experiente ma vor face sa vad ce n-am vazut la prima lectura.

  • AnaVlădescu
    2019-03-12 16:06

    Nu exista suflet care nu poate fi disecat, nu exista minte care sa nu putrezeasca. Unui scriitor, insa, ii revine obligatia de a descrie aceasta putrezire – si, din oficiu, sa-si indrume mintea sa putrezeasca diferit. “Solenoid” este o carte fantastica: fantastica in valoare si fantastica in abordare, exact pe tema acestei mucegairi a gandurilor. Incep recenzia cu un gand, ce-i drept nu prea bland, de avertizare: “Solenoid” nu este pentru cei slabi de cultura. Oricat de mult as incerca sa justific zi de zi ca oricine poate sa incerce sa citeasca orice carte, sunt cazuri in care nu este posibil. “Solenoid” nu este un inceput de cale culturala – este apoteoza ei. Nu poti sa pleci din punctul ordonat de ea si apoi sa aduni cunostinte; mult mai degraba, trebuie sa ai un bagaj de cunostinte atat larg, cat si adanc, ca sa poti percepe miriadele de nuante catre care te trimite cu gandul, cu inima sau cu simturile. Nu vorbesc numai despre cunostinte istorice, desi clar, este tare util sa stii ani, personaje, locuri. “Solenoid” cere mult mai mult de la tine. Cere sa ai o afinitate la un nivel visceral pentru cultura in sine. Cere sa simti greutatea cunostintelor acumulate de umanitate in oase, cand mergi sa iei paine dimineata. Cere sa fii atat de emotionat de capacitatea mentala a unui om, sau a unui million de oameni, incat sa simti ideile: nu sa le gandesti, nu sa le filtrezi mental, ci sa le simti, in piept, in vintre, intre degete. Uite ce sculptura frumoasa – cat de bine este executata – cizelata perfect – dar ii simti durerea? Te atinge urletul taiat pe fata ei? Te crispeaza crisparea degetelor de marmura? Esti tu de piatra, si statuia din carnea eterna a emotiilor umane? Caci daca nu esti, nu stii. Uite ce cladire impresionanta – uite ce detalii magnifice pe fatada ei – ce capodopera urbana – dar ii intuiesti pe oamenii care au stat pe locul initial gol, si au desenat viitorul? Ii simti umbland in umbrele creatiei lor? Simti ca s-au gandit la tine? Caci daca nu, nu stii. “Solenoid” ii cere politicos cititorului sa nu ii strige la poarta pana cand n-a vizitat tot satul. Daca nu e destul ca trebuie sa simti cultura cum iti curge prin vene ca tema obligatorie, n-ai acces la “Solenoid” nici fara o capacitate literara peste medie. Ca cititoare a ei, n-as da cartea asta oricui. Abia daca cunosc oameni sa-i numar pe degetele de la o mana ciunga carora sa le recomand s-o citeasca… ceea ce cred ca de fapt inseamna ca trebuie sa-mi schimb cercurile sociale. Desi este fantastica in abordare, lucrarea este dezamagitor de mundana. Obiectul fiindu-i un om, “Solenoid” nu se remarca printr-o abordare globala – nici macar diferentiata. Cartea este descrierea unui barbat de catre acelasi barbat. Este un univers tare inchis, oricat de bine ar fi scrisa. Aici ii reprosez autorului, impersonal cum o poate face numai un cititor anonim, ca cel mai mare defect al lui este ca nu se poate transcede pe sine insusi. Cartarescu este blocat intr-o lume in care numai el este demn de recolectie, numai el demn de descriere, numai el in cunostinta de cauza si efect, numai el posesor al emotiilor caleidoscopice, numai el constient de intregul spectru al durerii umane. Din punctul meu de vedere, cel mai mare pacat al unui scriitor este sa fie blocat intr-un singur registru, fie el literar sau conceptual, iar Cartarescu este blocat, legat, chiar bine de tot, cu lanturile lasate de Prometeu in memorie, in propriul lui eu. Orice incercare de a iesi din sine se transforma intr-o aruncare – mai de success, mai fara – de bumerang. Totul porneste si se intoarce de la el, si este tare deranjant estetic. Eu nu cred in unicitate sau originalitate – cred in reformare, recreere, tot ce este prefixat cu “re”. Cartarescu nu “re”-nimic, el s-a pus pe sine, ce-i drept intr-o forma usor de legenda cu demoni si fantome, in 800 de pagini care se vor constant originale si noi, care iti dau impresia ca vor sa fie teribil de unice, dar care nu sunt. O carte de asemenea lungime este imposibil sa fie permanent interesanta si ma indoiesc ca ar trebui sa aspire la asta, dar deseori “Solenoid” se chinuie sa fie. Cuvantul “chinuie” il folosesc special, pentru ca este chinuitor sa tot citesti aceleasi infrumusetari literare in legatura cu acelasi subiect. Mi-ar fi placut sa vad autorul cum se extinde in afara lui insusi, cum incearca sa se abordeze si din alte puncte de vedere, dar nu am putut sa scap de-a lungul cartii de parerea ca citesc o bucla in care totul se repeta constant, nu neaparat catre un scop de aprofundare sau adancire, ci doar de dragul cererii a inca unei ture in carusel, de catre un copil blazat si rasfatat, tocit in cautarea de sine. Numai primele 350 de pagini pot fi rezumate foarte simplu: “eram un baietel mai firav ca o fetita” ar trebui sa fie de ajuns din partea mea ca sa fac un potential cititor sa realizeze cat de alungita este povestirea asta. Cu siguranta ca ii apreciez valoarea – cartea primeste totusi 5 stele de la mine – dar ii recunosc si defectul de a fi o poliloghie, ce-i drept artistica, despre un sine insusi confuz. In rest, nu doresc sa ii ofer potentialilor cititori mai multe informatii despre carte. Cand vor intra in librarie si vor ridica “Solenoid” in mana, atunci va avea loc prima triere: majoritatea potentialilor o vor lasa imediat jos: “e prea lunga”. Cand cei care au ramas vor rasfoi printre paginile-i monolitice, alti cativa o vor inchide imediat: “e prea densa”. Cei care o vor duce acasa au ce sa castige, dar numai daca stiu si la ce se inhameaza ei, si la ce s-a inhamat Cartarescu cand a scris “Solenoid”, o opera cum romanii n-au avut niciodata, o opera care, defectuoasa cum e, isi merita din plin locul in fruntea literaturii nationale.

  • Alina Petri
    2019-03-01 13:20

    Cititorii „Solenoid”: Dacă această carte este printre primele 100 pe care cineva le citeşte, este bine să amâne lectura. Pentru că perspectiva cărţii devine semnificativă doar în momentul decriptării ţesăturilor intertextuale (Kafka, Borges, Joyce etc.), al înţelegerii metamorfozelor tiparelor literare cu care este conectat (noul roman, antiliteratura etc.), al aşezării romanului în contextul propriilor teme pe care, multe, autorul le reia, dar într-o construcţie escheriană. Trebuie aşteptată lectura asta ca pe una care este menită să reconfigureze autentic raportul dintre cititor şi carte.Pasul doi: Cei care au citit cartea merită să-şi exprime opinia despre ea, din cel puţin două motive: a. impresia (validată deja de mulţi cititori) este că această carte „ţi se adresează”, ştie ceva despre tine – ce nu ai spus nimănui, niciodată-, deci, ca oricărui interlocutor, i se cuvine o replică. Însuşi autorul spunea la lansare că nu este o carte pentru toţi, ci câte o carte pentru fiecare dintre noi. Se va valida prin lectură acest punct de vedere. b. Datorită complexităţii, a întretăierii de planuri, a referinţelor textuale şi intertextuale, a temelor, cartea are o structură caleidoscopică. Fiecare ne uităm prin ochean şi vedem altfel aranjate runele care, împreună, oferă spectacolul inepuizabil. „Dar o carte trebuie să fie un semn, să-ţi spună «mergi într-acolo» sau «opreşte-te» sau «zboară» sau «spintecă-ţi pântecul». O carte trebuie să ceară un răspuns. Dacă nu face asta, dacă-ţi opreşti privirile pe suprafaţa ei ingenioasă, inventivă, tandră, înţeleaptă, înveselitoare, minunată în loc să ţi le aţinteşti încotro cartea asta arată, atunci ai citit o scriere literară şi ai ratat înc-o dată sensul oricărui efort omenesc: ieşirea din lumea asta.” (pag. 278)Confirmări: Structura escheriană care presupune iniţial deschiderea de perspective care, toate, par sau pot a fi/ deveni firele principale ale poveştii, construită absolut impecabil şi unic. Tocmai de aici vine coerenţa cărţii, din plimbarea pe muchii ce crezi că pot fi ieşirea dar care te întorc mereu în centrul protejat sau pe o altă schelă de unde se schimbă perspectiva.Textul autoreferenţial care revelează, deasupra poveştii unui profesor de limba română, scriitor ratat, cu o viaţă banală, ternă, însingurată, oprimată de comunism, derulată între coordonatele minimale ale drumului de acasă la şcoala de periferie a Bucureştiului, cea mai optimistă teză despre fiinţa umană: complexitatea „subteranelor minţii”, puterea de a concepe negânditul (o lume cvadridimensională, superioară), de a evada, de a se mântui, în esenţă de a crea. Scriitura deopotrivă senzorială (capabilă să genereze imagini cutremurătoare, pe care le priveşti ca pe nişte răni deschise, precum cea a descinderii în lumea bidimensională a sarcopţilor, scena judecăţii finale la care este supus pichetistul Virgil iar apoi însuşi personajul principal, propriul muzeu, colecţia de obiecte personale şi de cadavre ale eroului, la diferite vârste, până la cea mai vie şi cinematografică scenă, din final, cea a apocalipsei) şi logică, realistă ( a Bucureştiului sub comunism, a detalii unei biografii care, curăţată, prin absurd, de planurile paralele generate de vis, gândire, de-dublare ar fi anostă).Titlul: metafora centrală a levitării, a căutării (uneori întâmplătoare, neprevăzute, ca o revelaţie) sensului, a salvării.Prejudecăţi răsturnate: „Solenoid” nu poate fi mai mult decât „Orbitor”. După „Solenoid” poţi citi, în continuare, la fel.

  • Alejandro Díaz
    2019-03-04 21:04

    Tembló en la ciudad, pero yo ya temblaba antes, pegado sin remedio a las páginas de Solenoide. Una lectura que llega hasta la entraña, que apela a las emociones tanto como al intelecto. Si toda lectura es personal, mi experiencia con Solenoide ha sido profunda y terriblemente cercana, debido a que en la estupenda prosa de Cartarescu se reflejan algunas de mis obsesiones pasadas y presentes: la abrumadora realidad de ser conciencia (de la muerte) encarnada en la fraglidad del cuerpo, el mundo interior como única vía de escape a esa realidad, la niñez como remembranza de algo lejano y angustiante, el espiritismo, la alquimia, la filosofía, la ciencia, Voynich, Boole, Kafka... Los sueños. El sueño (lo onírico) no es imagen, es emoción.Me sigue pareciendo un lugar común hablar de libros que "te marcan" (¿qué libro no lo hace?), sin embargo Solenoide es más que un libro, es un mundo, es la literatura como salida.

  • Gustavo
    2019-02-22 17:14

    Reseña de la novela y acercamiento a la vida y obra de Cārtārescu: http://www.nacion.com/ancora/el-evang...

  • LIBROCINIO
    2019-02-19 17:08

    ¿Cărtărescu? Cărtărescu. ¡Cărtărescu! ¡CĂRTĂREscu! ¿Eh, Cărtărescu...? Esta ha sido mi experiencia con este autor desde antes de conocerle gracias a las ediciones de la editorial Impedimenta hasta después de haber leído su, supuestamente magnífico, "Solenoide". De hecho, mi aventura (más bien desventura) con “Solenoide” comienza justo a la mitad de la E mayúscula del ¡CĂRTĂREscu! A partir de ahí, cuando me enfrenté a su mundo extraño, a su prosa salvaje, recia y ampulosa, a sus ideas desordenadas y a su apabullante y tediosamente repetitivo mundo onírico y, siendo justos, a ciertos momentos magistrales (aunque muchos menos de los que me esperaba) todo se empezó a desmoronar.“Solenoide” se presenta avalado por la inmensa fama de su autor, un “Nobelable”, y de esta obra se dice que es “la piedra de toque en torno a la que gravitan el resto de ficciones de Cărtărescu ”. A éste se le compara con Rilke, Borges y Kafka. Y si bien puedo entender de dónde provienen estas referencias, no puedo compartirlas. No después de haber leído “Solenoide”.Leyéndolo creí identificar, por un breve momento, casi forzado por mi necesidad de encontrar algo de coherencia en el texto, cierta similitud en la trama a la maravillosa novela “El péndulo de Foucault” de Umberto Eco (sí, soy de esos a los que “el péndulo” les pareció una gran novela) y me sentí esperanzado cuando creía encontrar una aparente intención de que fuera por ese camino la trama de “Solenoide” y se llegara a algo con cierto grado de congruencia. Pero cuando uno empieza a escarbar entre la prosa engolada y artificiosa de Cărtărescu y lo que encuentra son eternas y repetitivas situaciones absurdas que quieren intentar significar algo pero no son más que delirios oníricos hartamente desagradables, uno desiste de seguir escarbando.La trama superficial del libro es, a priori, muy prometedora: un profesor desmotivado de un colegio situado en los arrabales de un Bucarest devastado encuentra una motivación para seguir con su insustancial y rutinaria vida en la particularidad de una casa extraña que compra en mitad de un barrio pobre. Todo lo que tiene que ver con esta trama primaria es suficientemente digno y podría llegar a sustentar por si solo la fama de la prosa de este autor. Sus descripciones de la vida diaria de los colegiales y de los profesores son magistrales. Su léxico es visual, metafórico y luminoso. Cuando uno se topa con frases como “el único ser de colores en un cementerio de ceniza” cree entender y justificar el resto del texto. Pero todo se desvanece cuando esa escena costumbrista que te ha atraído por primera vez, como podría ser la fila que hacen los niños para recibir una vacuna en un terrón de azúcar, te es presentada por enésima vez de la misma forma y en el mismo contexto. Cuando la primera vez que entra el protagonista en su colegio o en su casa y recorre infinitos pasillos y estancias hasta llegar a su clase o su dormitorio, uno entiende la angustia rutinaria o el desconcierto que está sintiendo el personaje. Cuando este desconcierto se te relata cada vez que va a su habitación o a su aula, el lector desespera ante la sobredimensión de la metáfora. La descripción de su paseo por el circo o el molino por primera vez casi al estilo de flâneur es visualmente deliciosa. Cuando te insisten indefinidamente en esta delicia termina uno hartándose. Y ese hartazgo por repetición se convierte en una evasión del texto en toda regla cuando los sueños entran en juego en la trama. En mi caso esto elimina la posibilidad de autenticidad en un texto. Los sueños, en mi opinión, en cualquier tipo de ficción, no dejan de ser un recurso burdo para presentar ciertos aspectos que el autor no sabe presentar de otra forma y que quiere colar en el texto por algún motivo (crear pausas, explicar ciertas características del personaje, generar absurdas tensiones o, incluso, rellenar páginas con morralla visual). Un personaje que se despierta de una pesadilla brevemente explicada o un momento onírico surrealista pueden aportar cierta gracia a un relato e, incluso, ser favorables al desarrollo y comprensión de la trama. Sin embargo, el uso que hace Cărtărescu del sueño en este libro es inagotablemente repugnante. Enunciados desde el punto de vista de una redacción en un diario personal en el que el protagonista toma notas de otros diarios anteriores, los sueños inconexos, eternos, repetitivos y muy desagradables se desarrollan impunemente a lo largo de cientos (sí, cientos) de páginas en los que el autor del diario se atreve a sugerir que no está contando todo lo que debería (afortunadamente para el lector, añadiría yo) y que ya, si eso, lo deja para más adelante, cuando llegue el momento. Todo esto mientras glosa lo ya contado, lo vuelve a adjetivar, imbuido en un delirio onanista (figuradamente hablando).Y si con los sueños creíamos haber tenido bastante surrealismo mal entendido, a medio camino entre la trama superficial rutinaria del profesor de colegio y sus delirios oníricos aparece una subtrama en la que, avalada por la anormalidad de las situaciones de una secta, se nos cuenta como unos campos magnéticos conectan la ciudad y reactivan gigantes para acabar elevando Bucarest a los cielos. En serio, todo muy loco y muy absurdo. Ni siquiera la realidad subyacente en toda esta insalubridad mental como parece adivinarse que es la exposición de la represión bajo el régimen comunista en la Rumanía de la segunda mitad del s.XX justifica estas digresiones paranoides.Tendré que hacer valer la lectura de este texto con la lección biográfica de ciertos personajes de la historia de Rumanía y del resto del mundo que se exponen a lo largo del texto, como pueden ser las vidas de Voynich, Boole, Hinton, Minovici o Vashide que se intentan encajar en la trama. Estos, al menos, son personajes reales presentados dentro de su veracidad, ya que la mayoría de personajes que aparecen en “Solenoide” son del todo increíbles y de una sustanciación completamente irracional. ¿En qué cabeza cabe, por mucho razonamiento pseudofilosófico que se le quiera imprimir al contexto, que una niña de octavo curso se exprese diciendo “ ...fui tranquilizándome poco a poco, como si las amapolas hubieran absorbido, con sus bocas, las toxinas de pánico de mi cuerpo.”Quedémosnos, como digo, con la lección biográfica y con esta magnífica sentencia que quizás justifique un poco toda esta sinrazón: “No siento respeto por el arte que procura comodidad y alivio, por las novelas y la música y la pintura que te hacen más soportable la estancia en la celda. [...] Mi escritura es un reflejo de mi dignidad, es mi necesidad de búsqueda del mundo prometido por la propia mente, como el perfume es la promesa de la rosa cerrada”. Al menos así el regusto será menos amargo.

  • Mihnea Simian
    2019-03-09 15:08

    Desi bazat pe jurnalul autorului, este un roman fantastic ce impresioneaza prin oniric si prin tema evadarii. Psihologic, pentru ca studiaza evolutia adultului ca urmare a experientelor din copilarie si a relatiei cu parintii, dar elementele centrale raman mimesisul, tema universului multidimensionat si a relativitatii.Undeva pe la borna paginii 700 puterea metaforei te ridica de pe scaun. Recomand lectura atenta, nu skimming.

  • Mihai Popescu
    2019-03-18 13:59

    Am citit alea 800 de pagini doar ca să pot să zic, fără nicio exagerare, că e unul dintre cele mai proaste romane ale autorului. E ca un roman de salon din secolul 19. Spoiler: Sunt câteva zeci de pagini doar cu cuvântul „ajutor” scris pe ele, deci nu-s chiar 800 de pagini.

  • Anaaa Ț
    2019-03-21 13:07

    Habar nu am. Probabil o voi reciti. Habar nu am, totusi.

  • Alexandra Radu
    2019-03-18 19:20

    (3 prin rotunjire, pentru că nu pot acorda un 2.5.) M-am apucat în cele din urmă de acest roman desființat de unii, lăudat de alții, neavând neapărat la dispoziție acel timp expandat pe care îl recomandă autorul pentru a digera acest roman. Fără să mă aflu pe poziția cuiva cu studii de specialitate, sunt oarecum (ca simplă amatoare de literatură) în asentimentul lui N. Manolescu care aprecia în 'România literară' acest roman ca fiind 'înecat într-un talmeș-balmeș de simboluri provenite din toate culturile', 'un roman amorf, fără o construcție limpede', rămas 'în stadiul de șantier', 'curgând oarecum la întâmplare, pe măsură ce e scris'. Așa l-am preceput și eu. Acțiunea se petrece pe două planuri narative: real, cel al unui București comunist și dezolant, cu Colentina, Maica Domnului, Ștefan cel Mare, Automecanica, în care naratorul este un simplu profesor la Școala Generală 86 și un plan fantasmagoric, aflat la limita fină a realului, cum ar fi casa în formă de vapor de pe Maica Domnului construită peste un solenoid (da, de aici și titlul) sau vechea fabrică din vecinătatea școlii. Lectura m-a dus de câteva ori cu gândul la Eliade: un destin comun, călătoria cu tramvaiul, sacrul ascuns în profan. Oricum, este o scriere ermetică, un amestec de real și fantastic, în stilul cunoscut al autorului, o carte grea atât la propriu (836 pagini) cât și la figurat. Probabil că îți trebuie o anumită dispoziție, înclinare, pentru a putea înțelege și a te bucura pe deplin de acestă carte. Dispoziție pe care e posibil să nu o fi avut. În fond, însuși autorul afirma despre ea că este 'o carte mai ciudată, mai specială' și își atenționa cititorii să aibă rabdare cu ea.

  • Nadia Ramasawmy
    2019-03-03 18:56

    Teama imi este ca voi termina cartea prea repede si ca voi inceta sa am acces la acea lume. Am cumparat romanul prin vara pe la Carturesti - am inceput sa-l citesc la sfirsitul lui noiembrie. Regasesc destule locuri familiare prin mintea mea - imaginile cu limbricul, tenia si alti paraziti tronau la intrarea in Antipa , mecanismul cu cruce de Malta il mai tin minte doar din cauza numelui de pe la o ora de tehnologie - imi foloseste tot atit de mult ca austenita , fractalii eleganti i-am descoperit mai tirziu cind am inceput sa am acces la computere. Spectatorii de pe stadion erau mai interesanti decit sportivii si practicam tiritul vocii pe la cor. Pe linga familiaritatea in spatiu (cartiere cunoscute pentru mine-Stefan cel Mare, Colentina, Obor), Cartarescu imbina o atmosfera de neuitat: a vremurilor (macar ca eu sunt mai tinara decit personajul din carte, timpurile erau cam la fel) cu a singurei posibilitati de evadare din oroarea cotidianului - o imaginatie baroca. Pe linga placerea pe care o am de a citi aceasta carte, am aceeasi senzatie pe care am avut-o cind am citit "Levantul". Un regret ca am trecut prin scoala si ca m-am plictisit ani in sir cu Buzescu Preda, cu "Patria e cartea de citire", cu Jderii (frati), cu stilul sarac al lui Creanga repetind la nesfirsit "vorba ceea", cu lucrul de mintuiala al inutilelor comentarii in care nu exprimam niciodata parerea mea.

  • Victor Morosoff
    2019-03-17 16:57

    Civilizația sarcoptului râiei. Cerurile uriașe. Bucureștiul industrial și năpădit de durere. Damnarea. Pădurea. Câte și mai câte. 4,7/5

  • Rita Sophie
    2019-02-21 15:53

    Îmi place pentru că mă regăsesc mult în căutările și rătăcirile persoajului. Mi se potrivește mie, o introvertă și-o visătoare. Dar e-adevărat, nu e o lectură ușoară. Cărtărescu se joacă cu frazele, e foarte descriptivist și imaginile oscilează de la splendori coloristice la orori dezgustătoare... E un basm labirintic obositor și greu - la propriu (cartea are 800 de pagini și e grea!)

  • Andrés Quesada
    2019-03-16 12:53

    Se podrían contraponer dos tipos de literatura (dos entre muchas otras). La literatura argumental, que implica un relato bien planeado, con un interés por entretener el lector, es decir, literatura para ser leída por alguien más —no por eso es desdeñable—, y la literatura de ideas. Esta segunda, y como es el caso de Solenoide, es más una literatura en la que el autor intenta ordenar ideas, y de la cuál obtiene con suerte una cosmovisión. Es el autor escribiendo para leerse. Por eso Solenoide tiene pasos en falso, repeticiones, reescrituras. No es prolija ni parece que va a ningún lado, porque no sabe bien adónde va. Es literatura de prueba y error, palimpséstica. Se basa en un puñado de metáforas (como Borges, que llevó a los laberintos a su máxima potencia conceptual, usándolos incansablemente, para nuestra fortuna) por las que el narrador va discurriendo. Esta figuras son, como dije antes, recurrentes. La existencia del doble, esa obsesión heredera del platonismo que tiene por corolario que esta Tierra es sólo una mala imitación. La sordidez y la enfermedad, que producen una de las ideas que más disfruté del libro: los piquetistas, un grupo organizado que protesta con pancartas contra la muerte. La búsqueda, finalmente infructuosa, de la salida, a partir de atar cabos encontrados en sueños y en las casualidades que nunca son casualidades. Entre algunas otras. Es claro que Solenoide es una novela de madurez, donde Cartarescu condensa (más o menos condensa, son 800 páginas), obsesiones de toda una vida. El problema es que el trayecto es demasiado agotador. Para llegar a un capítulo interesante, hay que leer tres sobre ácaros y enfermedades. Y luego otros tres más sobre el miedo a los dentistas. Es loable la ambición del autor que va en contra de la tendencia contemporánea del arte de hablar sobre el arte de hacer arte, aquí se apaña con los temas metafísicos de las Grandes Novelas, de los Grandes Pensadores. Pero no deja de ser excesivamente indulgente y repetitiva. Al final, la conclusión de que "hay que salvar al niño y no la obra, del fuego" no termina de ameritar tanta pesadumbre.